Who cares? Who cares what the future brings?

Acum

trei ani ai plecat.
Dragostea mea pentru tine, la fel.

Iubita mea, fata mea, floarea mea, inima mea, de cand ai plecat imi lipsesti la fel, in fiecare zi la fel, in fiecare noapte la fel. Te visez tot timpul, in toate formele tale, vie, frumoasa, cadavru, rece, murind, si in toate te iubesc la fel, tot timpul, in fiecare zi si in fiecare noapte, ti-as saruta labele picioarelor, o, tu, Margareta, osisoarele tale, viata mea, fata mea, iubita mea, mama mea, inima mea.

spam

Astăzi, 30 decembrie 2011, o nouă zi memorabilă în care mă las cuprinsă de tot răul, trec prin toate formele combinate şi separate de neîncredere, gelozie, paranoia şi profundă plictiseală, cu analiza prealabilă a tuturor cauzelor psihologice care mă conduc periodic la astfel de decăderi (trebuie spus că între timp partea cu analiza psihologică a devenit de-a dreptul repulsivă, chiar nu mai găsesc nicio plăcere în a învârti pe toate părţile diverse întâmplări dealtfel extrem de banale). Toate astea în timp ce persona mea se odihneşte pe canapea, uşor distantă şi foarte calmă, întotdeauna mi-a fost greu să renunţ la aparenţe.

Din seria "How to improve your self-esteem in ten days"

Găsesc mare plăcere în a dezamăgi.(Prima pe listă sunt desigur eu, însă nu mă pot plânge, nu-mi lipsesc nici resursele şi nici candidaţii).

In care se vorbeste despre plictiseala

In fiecare sâmbată dimineaţă merg la flohmarkt, încep să am ritualuri. Sâmbătă este ziua în care respir praful tuturor lucrurilor şi al uzurii inevitabile, tot stând aşa la limita intimităţii cu nişte oameni necunoscuţi, cu hainele purtate de fete tinere pe care le măsor din ochi, de la distanţă, sânii, picioarele, braţele, şi neplăcerea de a umple cu corpul meu spaţiul lor gol, fete mari cu spatele lat, cu picioarele mici, fete uriaşe cu sâni mici si păr lins si blond, fete punk revarsându-şi dulapurile ca pe nişte intestine pe jos, şi atingerea aproape lichidă a hainelor lor negre, şi nelinistea din ele, ruşi vânzând dulapurile unor bunici germane, haine de carnaval, pantofi numarul 35 ai unor femei cuminţi acum moarte, apoi standuri cu haine militare, standuri cu nasturi, cu statui, cu cutii, cu poze, cu hainele unor copii, si între toate glasul stident al negrilor şi esticilor şi asiaticilor, agitand în aer pantofi cu sclipici si rochii cu paiete, şi mirosul greu al şifonierelor descarcerate, hainele strânse într-o viaţă, acum inutile, străini cumpărand sutienele mari ale unor doamne, si fustele lor verzi din lâna moale si fină, si din nou mirosul, praf si molii si moarte, praful oamenilor frecandu-se de obiecte, frecandu-se de zile si decojindu-se ca fluturii, ca praful de pe fluturi, şi drept în mijloc, supremă garanţie a prezentului şi simbol al vieţii, standul cu cartofi prajiti cu maioneza si currywurst, îndreptându-şi în sus mirosul etern, ca pe o masivă coloană a infinitului.

Un an

Sunt zile în care nu aparţin niciunde, și toată greutatea dispare ca și cȃnd nici n-ar fi fost vreodată acolo, rămane doar orasul acesta încă străin, și locurile lui neatinse. Sunt alte zile în care bucurestiul îmi lipsește ca și cum mi-ar lipsi rinichii, și-aș umbla umflată și vȃnată pe străzi, și lumea s-ar speria de mine și m-ar ocoli instinctiv, cine naiba să vrea să aibă de-a face cu tine în astfel de momente. Practic, nu pot să scriu nimic care să fie mai mult decȃt o simplă descriere a unor întamplări, în anul lung care a trecut am ramas cumva în spatele lucrurilor, tot alergȃnd dupa ele și încercȃnd sa le fac ale mele. De fapt, e și bine și rău, la fel ca acasă, doar că altfel de bine și altfel de rau. Mai sunt și zile în care plutesc într-un delir al trecutului, și mestec la nesfȃrșit cȃte-o întȃmplare veche, ca pe-un fir de iarba in gură, pȃnă ce verdele ăla se-ntinde și devine grețos și fără consistență (partea proastă e ca din păcate chiar și intamplările nefericite devin cumva supra-afective și valoroase, cum a fost ziua in care ne-am îmbătat îngrozitor la control, și eu vorbeam în engeză cu un tip cu chelie care-mi zicea kiddo, și am dormit la tine, și a doua zi mi-a fost rău și am vomitat toată ziua, plus vinovaţia, plus inutilitatea care mă paralizau, mă lipeau pur si simplu de saltea și nu mă mai puteam ridica, idioată, degradare, orgoliu, imbecili, corp, și tu te-ai intors la un moment dat cu sara din oraș, c-o pungă cu pești roșii mici cumpăraţi de la petshop, și bineînţeles că sara a scăpat punga pe jos, si a trebuit sa adunaţi peștii cu unghiile cu degetele). Mi-e dor de-acasă, și nu mai știu unde e asta.

Erată. Sunt femeie.

Pseudo-identitatea masculină asumată într-un moment dada, în care primele nume pe care le-am găsit într-o carte aleasă la întâmplare erau ernesto, marco şi hipolito, a început între timp să mă strângă ca dracu. Dacă eşti bărbat, nu poţi să arăţi că: eşti preocupat de tine însuţi în mod excesiv, te auto-constitui într-un obiect al dorinţei mediată prin interpuşi aleşi în urma unei selecţii de tip freudian, te adori în asemenea măsură încât ajungi să te auto-pastişezi în încercarea tot mai diluată de a te atinge, ai depresii periodice şi dorinţe tenebroase, întotdeauna traversate de gelozie şi/sau invidie plus un foarte vechi sentiment de inferioritate, eşti sub-sub-sub, eşti frumoasă şi te îmbraci mişto, asculţi muzică mişto şi citeşti lucruri mişto, expui cu detaşare teorii feministe în care arăţi că nu mai crezi în povestea cu prinţul cam de pe vremea în care ai renunţat la religie în forma ei instituţionalizată, şi, apropo de asta, în general morala creştină te-a limitat şi te-a traumatizat, reducându-te la această fiinţă care nu (mai) poate să-şi trăiască experienţele fără să simtă gustul acru al vinei, în fiecare seară, mai ales seara, mai impingi puţin graniţele vizibile ale propriei feminităţi printr-o mică inserţie de libertate într-o zonă nouă a ta ori a corpului tău, şi aştepţi cu nerăbdare efectul, care în majoritatea cazurilor nu poate să fie altfel decât dezastruos, dar te recompui pe parcurs şi te descompui doar atunci când nu te vede nimeni prea clar, tot seara, de exemplu, atunci când stai cu mai mulţi oameni la masă şi ai vrea să fii dreaptă şi clară ca un brici, ca o linie, ca o ventuză, dar de fapt chiar nu înţelegi de unde începi şi unde te-ai putea termina, şi de ce întreaga ta fiinţă seamănă mai degrabă cu un lichid dispersabil oriunde. Mi-e dor de toate astea ca de mine.

Poezie veche/ Virgil Mazilescu

mușcam dintr-un măr pe iarbă la umbra gardului în care s-a spînzurat auzind năluci de vrăbii cîinele negru al vecinului gheorghe acum o săptămînă și ceva și mă gîndeam cu tristețe la soarta nenorocitului animal oh ar putea fi trecut cu vederea sufletul care n-a sărit încă șanțul dintre moarte și o parodie oarecare?

“La Vulturul de Mare cu Peştele în Ghiare” - o foarte scurtă istorie a comunismului

“D-nului Sas Savu, comisar ajutor de la Chestura Poliţiei Arad, i s’a aplicat pedeapsa “punerea în disponibilitate”, pentru faptul că fiind căsătorit şi cu copil, a avut legături nepermise cu o tânără funcţionară dela Tribunalul Arad, făcând-o să creadă că se va căsători cu dânsa şi care apoi aflând că a fost înşelată a căutat să se sinucidă ; precum şi pentru faptul că dându-şi calitate de comisar şi un nume falş, sub teroarea ameninţării a pretins şi a primit dela un cetăţean sărac suma de 3800 lei, un car de lemne şi un porc, intimidându-l că-l va trimite în judecată pentru furt, deşi în realitate cetăţeanul nu era vinovat”. (Monitorul Oficial, 19/07/1948)

“Este oprit a se vâna în tot timpul anului bufniţele mari, ciuhurezii, strigile, cucuvelele şi ciufii.” (Monitorul Oficial, 02/03/1948)

“D-nul Ivanciuc Vasile, fost administrator la Penitenciarul Petroşani, se condamnă la plata sumei de 1700 lei, costul unui brici şi a 10 bucăţi arcuri maşină de tuns.” (Monitorul Oficial, 21/07/1948)

“Prin decizia ministerial numărul 3085 din 1948, d-na Nicolina Zaharia Stancu se numeşte, pe data publicării prezentei deciziuni, inspectoare onorifică la Direcţiunea Generală a Teatrelor, având ca atribuţiune principală organizarea şi controlul spectacolelor pentru copii.” (Monitorul Oficial, 02/03/1948).

“Idem nr. 153 din 16 Februarie 1948, se consideră demisionaţi din serviciu pe data angajării şi numirii, pentru neprezentare la serviciu:
- Seful de birou temporar Vartolomeu Ion
- Femeia de serviciu bugetară Ciornea Elena
- Femeia de serviciu bugetară Gordea T. Nastasia” (Monitorul Oficial, 02/03/1948)

„Comunicat al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri:
Pentru realizarea stemei descrisă în articolul 103 al Proiectului de Constituţie al Republicii Polulare Române, Preşedinţia Consiliului de Miniştri instituie un concurs pentru cea mai bună executare tehnică şi artistică a stemei R.P.R. [...]Stema R.P.R. va reprezenta munţi împăduriţi deasupra cărora se ridică soarele, având în mijloc o sondă, iar în jurul Stemei o coroană de spice de grâu. [...] Rezultatul concursului se va da la data de 1 Mai 1948, într’un cadru festiv.” (Monitorul Oficial, 13/03/1948).

„Prin decizia nr. 17688 din 2 Martie 1948 s’a schimbat d-nului Bernhardt, prin botez Gheorghe-Katz, născut la 18 Noemvrie 1907, în Bucureşti, strada Sfinţilor nr.10, numele său patronimic de Katz în acela de Garcea, spre a se numi Bernhardt, prin botez Gheorghe-Garcea.” (Monitorul Oficial, 05/03/1948).

„Noi, Col. Maj. V. Arisţiu, preşedintele Tribunalului Militar Craiova, ordonăm:
Ca inculpatul Menchievici O. Constantin să se prezinte în ziua de 30 Martie 1948 pentru a fi judecat de crimă de port ilegal de uniformă sovietică”. (Monitorul Oficial, 08/03/1948)

„Dacă sonda s’a oprit din mers singură, planul ei de producţie nu se modifică.”(Monitorul Oficial, 05/08/51948)

„Noi, ministerul industriei decidem:
[...] Art.3 – sub denumirea de paste făinoase intră următoarele produse: macaroane, spaghetti, fidea, fideline, pătrăţele, stelişoare, cuşcuş, orzişor.” (Monitorul Oficial, 30/07/1948)

„Pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial, Consorţiul textil S.A.R. „La Vulturul de Mare cu Peştele în Ghiare” din Bucureşti, al cărui unic acţionar este statul român, fuzionează cu Societatea Comercială de Stat „Textila” din Bucureşti.” (Monitorul Oficial, 05/08/1948)

„In cadrul Ministerului Afacerilor Interne se înfiinţează Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului. Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului are ca îndatoriri: apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii R.P.R contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior.”(Monitorul Oficial, 30/08/1948).

„Bursele sunt de două feluri: burse în casă (camin) şi burse în masă (cantină). [...]Niciun student nu poate cumula două burse (în afară de bursa în casă cu bursa în masă), sub sancţiunea trimiterii studentului în faţa comisiei de disciplină.”(Monitorul Oficial, 10/09/1948)

„Noi, ministerul muncii şi prevederilor sociale, decidem:
Art.1 – prin derogare de la art.1, pct. I şi II, din decizia ministerială nr. 397 din 1948, toate magazinele comerciale, inclusiv cele alimentare, din oraşul Câmpina, vor fi deschise între orele 7 – 13 şi 15.30 – 18, cu excepţia zilei de Joi, când vor fi deschise numai dimineaţa, între orele 7.30 – 13.” (Monitorul Oficial, 22/09/1948).

„In numele legii şi al Prezidiului R.P.R. , Noi, Preşedintele Tribunalului Militar Timişoara,
Mandăm şi ordonăm tuturor agenţilor forţei publice să aducă înaintea noastră, în ziua de 9 Noemvrie 1948, ora 8, pe Fischer Etti, de 21 de ani, cu ultimul domiciliu cunoscut în Bacău, strada Cernea nr.2, pentru a fi audiată în calitate de inculpată pentru delictul de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzut de articolul 579 din codul justiţiei militare.” (Monitorul Oficial, 30/09/1948)

Dumitru, 87 de ani.

Clara Wicke

Am ajuns pe la prânz, casa era plină de oameni. Apoi am pornit după mort și feliile de realitate se rupeau ca așchiile, aerul poros și balșul improvizat, pre-fabricat din decoruri subţiri, căldura insuportabilă, oamenii uitându-se la noi de departe.

Mortul era așezat într-o mașină veche cu număr de italia, deasupra două difuzoare enorme și o melodie la trompetă, repetată in buclă si oprindu-se brusc la fiecare intersecţie, când rudele începeau să arunce cu bani. Monedele îi nimereau uneori în cap pe membrii cortegiului funerar, ceea ce cauza o ruptură periodică în imaginea lor cartonată, de suferinţă și pioșenie.

Bunica mea, agăţată de mine ca un balot, și ecranând total orice emoţie posibilă, îmi povestea senin întâmplări arhi-cunoscute din tinereţea ei, ca și cum am fi pornit la o plimbare pe strada principală a balșului, într-o frumoasă zi de martie. Uneori se oprea și stiga ascuţit HEI, HEI, la copiii de la școala ajutătoare, care se încolăceau ca câinii la picioarele noastre, ridicând praful alb și fin în goana lor după bani.

Ce mort frumos! spune bunica mea brusc, ca o concesie făcută acestui moment pe care nu putea să-l ignore cu totul, domnu’ marcel când a murit arăta foarte rău, se scofâlcise, și parcă și mâinile îi stateau nu știu cum, așa chircite, ca la pasăre, da ia uite-l pe Titu ce bine arată, ce prestanţă are, și ce greu e!, că de-abea l-am dezbrăcat cinci femei. Cum de ce să-l dezbrăcăm? Păi nu trebuia să-l spălăm și pe el, să-i punem și lui maiou și bichini noi?

Un timp, cuvântul „bichini” a rezonat zgomotos, lovindu-se ca o bilă de pereţii metalici ai capului meu gol. Eram un aparat de înregistrat imagini mecanice lipsite de sens, un băiat de la școala ajutătoare, cu gura căscată și mustaţa de-abia crescută mergea în dreapta mea (încercând să pară copleșit de durere), în faţă picioarele mici ale văduvei, în pantofi noi și rigizi, luptându-se să înainteze, ca și cum aerul ar fi avut o consistenţă cleioasă, groparul obez, în blugi legaţi cu sfoară, cu picături mari de transpiraţie curgându-i pe deasupra zâmbetului larg, bunicul meu senil îmbrăcat impecabil într-un costum gri șoarece spunându-mi că ar avea nevoie de niște lame de ras mai speciale din germania, o găină neagră cârâind apatic, strânsă în braţe de o femeie care trebuia să o arunce peste groapă.

La sfârșit, pomana la restaurantul din centru, între spoturi, pereţi din rigips și scaune înalte din imitaţie de piele, în faţa mea trei babe din satul moronești mestecând în tăcere, de sub buza de sus ieșindu-le în afară câte un singur dinte argintiu și drept ca o sentinţă.

O mătură m-a adus la viaţă în dimineaţa zilei de 17 martie.

Uneori mă îngrozește acest joc nesfârșit al aparenţelor, obligaţia de-a te folosi de un personaj pe care să-l prezinţi celorlalţi ca să poţi apoi să fii digerat, dat peste cap, înghiţit, depășit și clasificat.

Alteori sunt una cu mine, și cred până la capăt în figura de cerc a speciei. Tot atunci, mai cred și în: victoria luminii asupra întunericului, victoria dragostei asupra urii, victoria vieţii asupra morţii.

Alalteieri umblam pe stradă complet anihilat, retrăind intens un moment urât al vieţii mele, umblam ca tăvălugul, cu muzica la maxim, total izolat de lumea exterioară, învelit de plastice, asfixiat de trecut. Din senin, o măturăreasă cu părul creţ mi-a dat cu o mătură de lemn peste picioare și m-a lovit atât de tare încât am mers șchiopătând o perioadă.

(apoi a început o nouă zi, despre care nu-mi mai amintesc nimic.)

In sinea mea îl prefer pe Oblomov şi îl urăsc pe Stoltz. Dar Stoltz îmi dă peste degete de fiecare dată când prinde ocazia.

Imi place să ies din casa îmbracat total nepotrivit, imi place că primavara a venit aşa de greu anul ăsta, imi plac repetiţiile, neasumările şi încercările nefinalizate. Imi place provizoratul. Sunt convins că lucrurile nu se intamplă acum, ci atunci când voi hotarî eu (dar de fapt nu mă hotărăsc niciodată pentru nimic), îmi imaginez că zilele sunt doar o repetiţie la altceva care va urma, ştiu că totul este posibil, de multe ori adorm mulţumit, cu senzaţia că am facut deja tot ce trebuia facut, deşi nu fac nimic din ceea ce trebuie, trăiesc prin delegaţie, trăiesc ca un comis-voiajor încercând să mai vând încă cinci perechi de şosete, vă rog doamnă, ca s-ajung şi eu acasă, şi dup-aceea încă cinci şi încă cinci si de la capăt dragii mei şi de la capăt, de fapt ajung foarte rar acasă, am un fel de repulsie a prezentului, ca şi cum ar fi sub demnitatea mea să mă las folosit de ceva atât de lipsit de consistenţă, aşa că îl dau dracului de prezent şi umblu pe stradă cu un fes pe cap.

Aseară am ieşit cu Dina, restaurantul ca o gară de provincie cu mâncare bună, pe stradă o maşină de poliţie oprise o prostituată cu pantofi cu tocuri cui şi sânii uriaşi atârnându-i ca nişte greutăti, ca greutăţile puse pe un măgar care urcă un munte, m-am uitat la ea de după perdeaua cu margini de dantelă a restaurantului şi am simţit o mie de chestii contradictorii în acelaşi timp.

Apoi cu Dina ne-am apucat să facem liste: lista cărţilor de citit, lista oamenilor pe care am vea să-i avem ca iubiţi, lista lucrurilor pe care le avem de făcut în viaţă. Am plecat „cu sentimentul datoriei împlinite”, cum cred că ar fi spus Stoltz dacă ar fi venit şi el. Stoltz de data asta s-ar fi lăsat convins de liste.

Colegul de la vanzari are o imagine proasta. Cand pleaca din camera, toata lumea vorbeste urat despre el.

Mă obosesc regulile de socializare, regulile de viaţă și regulile de moarte, regulile de îmbrăcat și regulile de ședinţă, regulile numelor, ale meseriilor, regulile denumirilor latine la plante și animale și regulile scrisorilor oficiale.

Ieri eram ceva poros și neclar, sunt zile când mă cuprinde o ameţeală grozavă, ore întregi inert și rarefiat pe un scaun roșu, iubind din toate puterile acest moment de graţie al existenţei mele în care nu simţeam nimic, nicio nevoie care să mă miște în afara mea, doar un pat mare cu cearșafuri albe și tari mirosind a răcoare și a ceva un pic aspru, m-aș fi urcat în el imediat, ca un prepelicar după o vânătoare reușită, și înainte să adorm m-aș fi uitat un timp la colegii mei înţepeniţi ca mumiile în spatele calculatoarelor, m-aș fi uitat la ei ca la un sitcom, cu râsetele de pe fundal macerându-mi percepţiile, oamenii chiar nu pot trăi așa în realitate, apoi aș fi adormit un timp și aș fi visat un deșert strivit de căldură, aș fi fost doar oasele mele mari și albe, lucind în soare, unindu-se cu lumina dupa-amiezei.

Madame Bovary uneori sunt eu.

Aseară m-am întâlnit cu Talita, eram singuri într-un restaurant arăbesc cu mâncare proastă și muzică oribilă, am băut vin și am vorbit, amândoi ne ţineam strâns de masă ca-ntr-o ședinţă de spiritism. Nu știu de ce se întâmplă că de fiecare dată când o văd pe Talita îmi ies la suprafaţă toate neîmplinirile, toate respingerile, toate eșecurile, și nu mă pot abţine să nu-mi doresc s-o fac pe ea bucăţi-bucăţi ca să-mi astup golurile. Am adormit impregnat de Talita, și obosit de atâta intoxicare. Dimineaţă a fost dintr-o dată ușor, Talita plecase din mintea mea, lăsând în urmă doar conturul de cretă al corpului ei greoi, din ziua în care a căzut din senin peste mine, strivindu-mă.

Sâmbătă am dus-o pe A. la aeroportul băneasa, oraşul era sinistru şi parcă menţinut în viaţă din motive greșite, nu se simţea niciunde existenţa unei comunităţi care să-i dea sens. Peste tot șoferi cu cruci agătate de parbrize, sunetul delirant al claxoanelor și noroiul subţire, apos. Senzaţie de ţară bananieră fără căldură.

Apoi A. a plecat şi nu voiam să mă întorc acasă, după-masă m-am dus la spital la doamna R., să-i duc chiria. Acum trei ani venea ea singură, ştiam că mă plăcea şi că pentru ea era importantă întâlnirea noastră, stăteam în curte, îi făceam limonadă şi ea repeta cu voce joasă și egală acelaşi sir de 5 întâmplări memorabile din viaţa ei, și care mă surprindeau întotdeauna prin banalitatea lor extraordinară, îi auzeam paşii mici târându-se, apărea îmbrăcată frumos, simţeam că diferenţa de 40 de ani dintre noi pentru ea de fapt nu conta, sigur, contau convenienţele, conta faptul că niciodată n-ar fi depăşit conturul teritoriilor morale în care petrecuse atâta timp, dar ea mă plăcea şi era obligată să existe prin acel corp fragil şi bolnav pe care nu putea să-l abandoneze, și pe care se încăpăţâna să-l folosească. Intre timp, am asistat la degradarea ei lentă şi la ştergerea progresivă a celor 5 povestiri. Au urmat apoi luni întregi în care nu se simţea bine și atunci n-o mai interesam, voia doar banii (întotdeauna i-au plăcut banii) pe care îi lua repede şi îi băga într-unul din buzunarele halatului, şi secundele alea de atingere a bancnotelor pentru ea erau plăcere.

Cand am ajuns sâmbătă în salonul ei de spital, era suficient de vie încât să-și aducă aminte de mine, făcea un rebus și s-a acoperit repede cu o pătură, mi-a spus, arăţi bine, i-am căutat privirea neclară, aproape opacă, pielea uscată şi mov a mâinilor, corpul casant, i-am spus: şi dumneavoastră, şi asta a sunat fals şi prostesc, îi adusesem portocale și am deschis uşa dulapului ca să am ceva de facut, am aşezat portocalele lângă o pereche de pamperşi, celelalte paciente mă priveau la rândul lor din spatele rebusurilor, mă priveau cu aviditate și reproș, iată-mă în această sală de așteptare în care nu aparţineam încă, eu și portocalele mele, am plecat repede, îmi trebuiau oameni, am mers printr-o mulţime de baruri, din care ultimul de-a dreptul infect, cu muzică disco şi femei în rochii cu sclipici, am avut un moment iniţial de panică, m-am gandit că într-un astfel de loc aş avea mari şanse şă-i întâlnesc pe colegii de serviciu, dar nu erau acolo şi m-am liniştit, copleșit dintr-o dată de amintirea nenumăratelor revelioane opzeciste petrecute cu bunicii mei nomenclaturişti la poiana braşov, adulţii de-atunci dansau imitând nişte raţe sau ţinând între frunţi portocale pe care nu trebuiau să le scape pe jos, ca să câștige concursuri cu premii în seara de revelion.

La un moment dat am început să tuşesc ca apucatul, cred că am tuşit vreo oră, şi mi-a plăcut că mă simţeam ca un personaj romantic bolnav de tuberculoză (am luat răceala de la A.), şi cred că i-am şi spus cuiva de la masă că mi-ar plăcea să am o batistă albă pe care s-o pun din când în când la gură, şi pe care să se întindă progresiv o pată de sânge roşu-aprins ca o floare, am ajuns acasă pe la două noaptea, pe masa din bucătărie rămăşiţele mic-dejunului cu A., transformate acum în butaforie.

Louise-Michel

Dimineaţă m-am trezit repetând replica Louisei ajunsă în America după o călătorie fabuloasă într-o barcă ilegală. “Worfa? Worfa?“(World Fund) spunea Louise și nu se putea opri, transfigurată de această nouă mantră într-o limbă care-i era complet străină. Filmul dărâmă cu zgomot toate reperele morale și apoi le reașează invers sau alfel sau deloc. Antidot.

Astăzi s-a întâmplat ceva care m-a obligat să mă gândesc la propria mea morală, și apoi la exerciţiul de de-compunere pe care reușesc să-l fac câteodată, ca să nu capitulez din prima în faţa vinovăţiei la fel de ameninţătoare ca blocul Louisei, dărâmat cu mult explozibil de cineva care avea planuri mai mari.

Si la faptul că am înghiţit îndelung, cu naturaleţe, niște soluţii colective de-a dreptul dubioase. Si la cât de greu este să mă depărtez de ceea ce mi se întâmplă pentru a vedea lucrurile pentru ceea ce sunt. Si la cât de imposibil este să văd lucrurile pentru ceea ce sunt. Si la cât de ușor e uneori să folosesc principii morale indecente și pre-existente mie, pentru a putea să rezolv situaţii dealtfel de nerezolvat.

Borg

Au trecut deja câteva săptămâni de serviciu, simt cum mi se tocesc muchiile și mă cufund moale în jurul meu, încep să am tabieturi. Uneori le zâmbesc colegilor, și asta îmi dă un sentiment de normalitate aproape erotic. Mi se pare că sunt mai puţin strident, și că riscul de a mă urca pe masa de ședinţe ca să dansez step aproape că nu mai există. Dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc obsesiv la femeia nisipurilor, și uneori mi se pare că saliva mea are în ea ceva granular și înnecăcios.

Si de la capat

A. a venit pe neașteptate. Bineînţeles, știam că vine și că va sta la mine un timp, dar întâlnirea ei m-a luat prin surprindere, eram înţepenit contemplându-mi/ inventariindu-mi/ adorându-mi rănile ultimelor lupte. M-a coplesit mirosul ei (limbajul primar al unei memorii afective pe care ma straduisem sa o pierd), în lunga noastră istorie comună A. și cu mine am traversat toate etapele, în sus și-n jos de o sută de ori, dragoste ură plictiseală enormă egoism plictiseală enormă trădare și dragoste în proporţii fine și infinit variabile, în proporţii de caleidoscop. Seara ne-am uitat la un film cu vampiri care explodau ca baloanele, și sângele lor împrăștiat peste tot îmi vindeca toate rănile. Dintr-o dată eram limpede ca-ntr-o catedrală.

Unde e fetiţa.

Autobuzul mă duce către A Noua Zi la Serviciu. Stau chiar în spatele șoferului, pe primul scaun, și mâna mea dreaptă reflectată în geamul din faţă pare foarte mare, e mâna unui crab, a unui bolnav. Mă mișc pe scaun în sus și-n jos și văd în geam diferitele părţi ale corpului meu deformandu-se pe rând, testez cu anticipaţie A Noua Zi la Serviciu aplicată corporal si-mi spun că integritatea nu e obligatorie.
In spate două femei vorbesc, cuvintele lor miros a parfum tare și-a blăni de animale puse în cap, ascult despre o fetiţă care se pierde în pădure unde o încălzește in fiecare noapte un urs enorm. E salvata de un bărbat mai în vârstă, pornit dupa ea intr-o halucinatie divina. Fetita ramane insa cu nostalgia ursului. Probabil Freud mergea des cu autobuzul.
Nu m-am întors către doamnele din spate să le văd, dar am încercat să exersez o interacţiune inter-umană, o scenă micuţă desprinzandu-se din podeaua autobuzului și eu urcandu-mă pe ea și gesticuland nebunește cu noua mea mână de crab, oprindu-mă din când în când să-mi aranjez sprâncenele în lucirea de oglindă a mâinii mele, și vorbindu-le cu patimă despre defulare sexuală, religie și frustrări, am coborât apoi la piaţa kogălniceanu și gurile lor în formă de O-uri, rujate pe jumătate, m-au urmărit un timp.