Erată. Sunt femeie.

Pseudo-identitatea masculină asumată într-un moment dada, în care primele nume pe care le-am găsit într-o carte aleasă la întâmplare erau ernesto, marco şi hipolito, a început între timp să mă strângă ca dracu. Dacă eşti bărbat, nu poţi să arăţi că: eşti preocupat de tine însuţi în mod excesiv, te auto-constitui într-un obiect al dorinţei mediată prin interpuşi aleşi în urma unei selecţii de tip freudian, te adori în asemenea măsură încât ajungi să te auto-pastişezi în încercarea tot mai diluată de a te atinge, ai depresii periodice şi dorinţe tenebroase, întotdeauna traversate de gelozie şi/sau invidie plus un foarte vechi sentiment de inferioritate, eşti sub-sub-sub, eşti frumoasă şi te îmbraci mişto, asculţi muzică mişto şi citeşti lucruri mişto, expui cu detaşare teorii feministe în care arăţi că nu mai crezi în povestea cu prinţul cam de pe vremea în care ai renunţat la religie în forma ei instituţionalizată, şi, apropo de asta, în general morala creştină te-a limitat şi te-a traumatizat, reducându-te la această fiinţă care nu (mai) poate să-şi trăiască experienţele fără să simtă gustul acru al vinei, în fiecare seară, mai ales seara, mai impingi puţin graniţele vizibile ale propriei feminităţi printr-o mică inserţie de libertate într-o zonă nouă a ta ori a corpului tău, şi aştepţi cu nerăbdare efectul, care în majoritatea cazurilor nu poate să fie altfel decât dezastruos, dar te recompui pe parcurs şi te descompui doar atunci când nu te vede nimeni prea clar, tot seara, de exemplu, atunci când stai cu mai mulţi oameni la masă şi ai vrea să fii dreaptă şi clară ca un brici, ca o linie, ca o ventuză, dar de fapt chiar nu înţelegi de unde începi şi unde te-ai putea termina, şi de ce întreaga ta fiinţă seamănă mai degrabă cu un lichid dispersabil oriunde. Mi-e dor de toate astea ca de mine.

O mătură m-a adus la viaţă în dimineaţa zilei de 17 martie.

Uneori mă îngrozește acest joc nesfârșit al aparenţelor, obligaţia de-a te folosi de un personaj pe care să-l prezinţi celorlalţi ca să poţi apoi să fii digerat, dat peste cap, înghiţit, depășit și clasificat.

Alteori sunt una cu mine, și cred până la capăt în figura de cerc a speciei. Tot atunci, mai cred și în: victoria luminii asupra întunericului, victoria dragostei asupra urii, victoria vieţii asupra morţii.

Alalteieri umblam pe stradă complet anihilat, retrăind intens un moment urât al vieţii mele, umblam ca tăvălugul, cu muzica la maxim, total izolat de lumea exterioară, învelit de plastice, asfixiat de trecut. Din senin, o măturăreasă cu părul creţ mi-a dat cu o mătură de lemn peste picioare și m-a lovit atât de tare încât am mers șchiopătând o perioadă.

(apoi a început o nouă zi, despre care nu-mi mai amintesc nimic.)

Colegul de la vanzari are o imagine proasta. Cand pleaca din camera, toata lumea vorbeste urat despre el.

Mă obosesc regulile de socializare, regulile de viaţă și regulile de moarte, regulile de îmbrăcat și regulile de ședinţă, regulile numelor, ale meseriilor, regulile denumirilor latine la plante și animale și regulile scrisorilor oficiale.

Ieri eram ceva poros și neclar, sunt zile când mă cuprinde o ameţeală grozavă, ore întregi inert și rarefiat pe un scaun roșu, iubind din toate puterile acest moment de graţie al existenţei mele în care nu simţeam nimic, nicio nevoie care să mă miște în afara mea, doar un pat mare cu cearșafuri albe și tari mirosind a răcoare și a ceva un pic aspru, m-aș fi urcat în el imediat, ca un prepelicar după o vânătoare reușită, și înainte să adorm m-aș fi uitat un timp la colegii mei înţepeniţi ca mumiile în spatele calculatoarelor, m-aș fi uitat la ei ca la un sitcom, cu râsetele de pe fundal macerându-mi percepţiile, oamenii chiar nu pot trăi așa în realitate, apoi aș fi adormit un timp și aș fi visat un deșert strivit de căldură, aș fi fost doar oasele mele mari și albe, lucind în soare, unindu-se cu lumina dupa-amiezei.

Sâmbătă am dus-o pe A. la aeroportul băneasa, oraşul era sinistru şi parcă menţinut în viaţă din motive greșite, nu se simţea niciunde existenţa unei comunităţi care să-i dea sens. Peste tot șoferi cu cruci agătate de parbrize, sunetul delirant al claxoanelor și noroiul subţire, apos. Senzaţie de ţară bananieră fără căldură.

Apoi A. a plecat şi nu voiam să mă întorc acasă, după-masă m-am dus la spital la doamna R., să-i duc chiria. Acum trei ani venea ea singură, ştiam că mă plăcea şi că pentru ea era importantă întâlnirea noastră, stăteam în curte, îi făceam limonadă şi ea repeta cu voce joasă și egală acelaşi sir de 5 întâmplări memorabile din viaţa ei, și care mă surprindeau întotdeauna prin banalitatea lor extraordinară, îi auzeam paşii mici târându-se, apărea îmbrăcată frumos, simţeam că diferenţa de 40 de ani dintre noi pentru ea de fapt nu conta, sigur, contau convenienţele, conta faptul că niciodată n-ar fi depăşit conturul teritoriilor morale în care petrecuse atâta timp, dar ea mă plăcea şi era obligată să existe prin acel corp fragil şi bolnav pe care nu putea să-l abandoneze, și pe care se încăpăţâna să-l folosească. Intre timp, am asistat la degradarea ei lentă şi la ştergerea progresivă a celor 5 povestiri. Au urmat apoi luni întregi în care nu se simţea bine și atunci n-o mai interesam, voia doar banii (întotdeauna i-au plăcut banii) pe care îi lua repede şi îi băga într-unul din buzunarele halatului, şi secundele alea de atingere a bancnotelor pentru ea erau plăcere.

Cand am ajuns sâmbătă în salonul ei de spital, era suficient de vie încât să-și aducă aminte de mine, făcea un rebus și s-a acoperit repede cu o pătură, mi-a spus, arăţi bine, i-am căutat privirea neclară, aproape opacă, pielea uscată şi mov a mâinilor, corpul casant, i-am spus: şi dumneavoastră, şi asta a sunat fals şi prostesc, îi adusesem portocale și am deschis uşa dulapului ca să am ceva de facut, am aşezat portocalele lângă o pereche de pamperşi, celelalte paciente mă priveau la rândul lor din spatele rebusurilor, mă priveau cu aviditate și reproș, iată-mă în această sală de așteptare în care nu aparţineam încă, eu și portocalele mele, am plecat repede, îmi trebuiau oameni, am mers printr-o mulţime de baruri, din care ultimul de-a dreptul infect, cu muzică disco şi femei în rochii cu sclipici, am avut un moment iniţial de panică, m-am gandit că într-un astfel de loc aş avea mari şanse şă-i întâlnesc pe colegii de serviciu, dar nu erau acolo şi m-am liniştit, copleșit dintr-o dată de amintirea nenumăratelor revelioane opzeciste petrecute cu bunicii mei nomenclaturişti la poiana braşov, adulţii de-atunci dansau imitând nişte raţe sau ţinând între frunţi portocale pe care nu trebuiau să le scape pe jos, ca să câștige concursuri cu premii în seara de revelion.

La un moment dat am început să tuşesc ca apucatul, cred că am tuşit vreo oră, şi mi-a plăcut că mă simţeam ca un personaj romantic bolnav de tuberculoză (am luat răceala de la A.), şi cred că i-am şi spus cuiva de la masă că mi-ar plăcea să am o batistă albă pe care s-o pun din când în când la gură, şi pe care să se întindă progresiv o pată de sânge roşu-aprins ca o floare, am ajuns acasă pe la două noaptea, pe masa din bucătărie rămăşiţele mic-dejunului cu A., transformate acum în butaforie.

Borg

Au trecut deja câteva săptămâni de serviciu, simt cum mi se tocesc muchiile și mă cufund moale în jurul meu, încep să am tabieturi. Uneori le zâmbesc colegilor, și asta îmi dă un sentiment de normalitate aproape erotic. Mi se pare că sunt mai puţin strident, și că riscul de a mă urca pe masa de ședinţe ca să dansez step aproape că nu mai există. Dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc obsesiv la femeia nisipurilor, și uneori mi se pare că saliva mea are în ea ceva granular și înnecăcios.

Si de la capat

A. a venit pe neașteptate. Bineînţeles, știam că vine și că va sta la mine un timp, dar întâlnirea ei m-a luat prin surprindere, eram înţepenit contemplându-mi/ inventariindu-mi/ adorându-mi rănile ultimelor lupte. M-a coplesit mirosul ei (limbajul primar al unei memorii afective pe care ma straduisem sa o pierd), în lunga noastră istorie comună A. și cu mine am traversat toate etapele, în sus și-n jos de o sută de ori, dragoste ură plictiseală enormă egoism plictiseală enormă trădare și dragoste în proporţii fine și infinit variabile, în proporţii de caleidoscop. Seara ne-am uitat la un film cu vampiri care explodau ca baloanele, și sângele lor împrăștiat peste tot îmi vindeca toate rănile. Dintr-o dată eram limpede ca-ntr-o catedrală.

Unde e fetiţa.

Autobuzul mă duce către A Noua Zi la Serviciu. Stau chiar în spatele șoferului, pe primul scaun, și mâna mea dreaptă reflectată în geamul din faţă pare foarte mare, e mâna unui crab, a unui bolnav. Mă mișc pe scaun în sus și-n jos și văd în geam diferitele părţi ale corpului meu deformandu-se pe rând, testez cu anticipaţie A Noua Zi la Serviciu aplicată corporal si-mi spun că integritatea nu e obligatorie.
In spate două femei vorbesc, cuvintele lor miros a parfum tare și-a blăni de animale puse în cap, ascult despre o fetiţă care se pierde în pădure unde o încălzește in fiecare noapte un urs enorm. E salvata de un bărbat mai în vârstă, pornit dupa ea intr-o halucinatie divina. Fetita ramane insa cu nostalgia ursului. Probabil Freud mergea des cu autobuzul.
Nu m-am întors către doamnele din spate să le văd, dar am încercat să exersez o interacţiune inter-umană, o scenă micuţă desprinzandu-se din podeaua autobuzului și eu urcandu-mă pe ea și gesticuland nebunește cu noua mea mână de crab, oprindu-mă din când în când să-mi aranjez sprâncenele în lucirea de oglindă a mâinii mele, și vorbindu-le cu patimă despre defulare sexuală, religie și frustrări, am coborât apoi la piaţa kogălniceanu și gurile lor în formă de O-uri, rujate pe jumătate, m-au urmărit un timp.

In a şasea zi la birou am ajuns în sfârşit în Islanda

Astăzi la birou am aflat că există oameni care folosesc expresii precum „sinergia simţurilor” ori „licoare bahică”. Si că nu fac asta ca să glumească.
Tot astăzi la birou şefa mea s-a îmbrăcat cu o fustă scurtă şi vaporoasă ca o garoafă din anii optzeci, ceea ce a facut-o să se simtă frumoasă şi atractivă. Colegul de la vânzări şi-a umezit buzele de o sută de ori (e foarte timid) înainte de a da telefon unor oameni de la alte companii. Nu se mai putea amâna, am fost să duc cartea de muncă la serviciul contabilitate. Contabila avea privirea opacă şi moale ca de melc, şi mi-a atras atenţia că ultimul meu loc de muncă se încheiase prin 2006. Evident că ştiam deja acest lucru.
Apoi am început să ascult Sigur Ros şi libertatea a venit brusc. Cred că aerul se rarefiase în jurul meu, şi cred că era un aer rece şi puţin trist, ca-n islanda, dar fără margini, ca-n islanda. Cred că am fost fericit mai mult timp, atingându-mi aşa în public întreaga intimitate. Colegul de la vânzări s-a uitat după un timp la mine, mi s-a făcut brusc ruşine, aş fi vrut să mă acopăr ca să nu se vadă, islanda mea încălcase Toate Regulamentele Companiei.
Apoi mi-am petrecut restul zilei imaginându-mi-o pe Maga intrând pe uşă şi spuându-mi iubitule hai să plecăm de-aici.

Viaţa e uneori aşa o folie aşezata peste lucruri. Să nu murdăresti, să nu desfaci, să nu strici, să nu consumi.

Intr-o zi o să vină vara. Uşa casei mele o să rămână deschisă toată noaptea, dimineata o să găsesc pisicile dormind peste tot, şi deschizând ochii doar cât o linie sticloasă, ca să-mi spună că vor vrea imediat să mănânce. Voi face cafeaua pe care o voi bea afară, va fi un pic răcoare şi foarte multă lumină. viaţa corpului meu, şi sfârşitul departe, imponderabil.

Am stat in apa fierbinte ore intregi pana ce pielea de pe spate a inceput să pulseze, si inima, mai ales inima, care ieşise acum la suprafaţă şi lovea aerul direct prin piele. M-am ridicat clatinandu-mă, se desfacuse golul din josul meu, şi corpul meu atât de fără gust, fără miros, devenise acum singurul suport al vieţii.
In ziua aia Talita-mi spusese ca vrea sa ma vada.