Dumitru, 87 de ani.

Clara Wicke

Am ajuns pe la prânz, casa era plină de oameni. Apoi am pornit după mort și feliile de realitate se rupeau ca așchiile, aerul poros și balșul improvizat, pre-fabricat din decoruri subţiri, căldura insuportabilă, oamenii uitându-se la noi de departe.

Mortul era așezat într-o mașină veche cu număr de italia, deasupra două difuzoare enorme și o melodie la trompetă, repetată in buclă si oprindu-se brusc la fiecare intersecţie, când rudele începeau să arunce cu bani. Monedele îi nimereau uneori în cap pe membrii cortegiului funerar, ceea ce cauza o ruptură periodică în imaginea lor cartonată, de suferinţă și pioșenie.

Bunica mea, agăţată de mine ca un balot, și ecranând total orice emoţie posibilă, îmi povestea senin întâmplări arhi-cunoscute din tinereţea ei, ca și cum am fi pornit la o plimbare pe strada principală a balșului, într-o frumoasă zi de martie. Uneori se oprea și stiga ascuţit HEI, HEI, la copiii de la școala ajutătoare, care se încolăceau ca câinii la picioarele noastre, ridicând praful alb și fin în goana lor după bani.

Ce mort frumos! spune bunica mea brusc, ca o concesie făcută acestui moment pe care nu putea să-l ignore cu totul, domnu’ marcel când a murit arăta foarte rău, se scofâlcise, și parcă și mâinile îi stateau nu știu cum, așa chircite, ca la pasăre, da ia uite-l pe Titu ce bine arată, ce prestanţă are, și ce greu e!, că de-abea l-am dezbrăcat cinci femei. Cum de ce să-l dezbrăcăm? Păi nu trebuia să-l spălăm și pe el, să-i punem și lui maiou și bichini noi?

Un timp, cuvântul „bichini” a rezonat zgomotos, lovindu-se ca o bilă de pereţii metalici ai capului meu gol. Eram un aparat de înregistrat imagini mecanice lipsite de sens, un băiat de la școala ajutătoare, cu gura căscată și mustaţa de-abia crescută mergea în dreapta mea (încercând să pară copleșit de durere), în faţă picioarele mici ale văduvei, în pantofi noi și rigizi, luptându-se să înainteze, ca și cum aerul ar fi avut o consistenţă cleioasă, groparul obez, în blugi legaţi cu sfoară, cu picături mari de transpiraţie curgându-i pe deasupra zâmbetului larg, bunicul meu senil îmbrăcat impecabil într-un costum gri șoarece spunându-mi că ar avea nevoie de niște lame de ras mai speciale din germania, o găină neagră cârâind apatic, strânsă în braţe de o femeie care trebuia să o arunce peste groapă.

La sfârșit, pomana la restaurantul din centru, între spoturi, pereţi din rigips și scaune înalte din imitaţie de piele, în faţa mea trei babe din satul moronești mestecând în tăcere, de sub buza de sus ieșindu-le în afară câte un singur dinte argintiu și drept ca o sentinţă.

O mătură m-a adus la viaţă în dimineaţa zilei de 17 martie.

Uneori mă îngrozește acest joc nesfârșit al aparenţelor, obligaţia de-a te folosi de un personaj pe care să-l prezinţi celorlalţi ca să poţi apoi să fii digerat, dat peste cap, înghiţit, depășit și clasificat.

Alteori sunt una cu mine, și cred până la capăt în figura de cerc a speciei. Tot atunci, mai cred și în: victoria luminii asupra întunericului, victoria dragostei asupra urii, victoria vieţii asupra morţii.

Alalteieri umblam pe stradă complet anihilat, retrăind intens un moment urât al vieţii mele, umblam ca tăvălugul, cu muzica la maxim, total izolat de lumea exterioară, învelit de plastice, asfixiat de trecut. Din senin, o măturăreasă cu părul creţ mi-a dat cu o mătură de lemn peste picioare și m-a lovit atât de tare încât am mers șchiopătând o perioadă.

(apoi a început o nouă zi, despre care nu-mi mai amintesc nimic.)

In sinea mea îl prefer pe Oblomov şi îl urăsc pe Stoltz. Dar Stoltz îmi dă peste degete de fiecare dată când prinde ocazia.

Imi place să ies din casa îmbracat total nepotrivit, imi place că primavara a venit aşa de greu anul ăsta, imi plac repetiţiile, neasumările şi încercările nefinalizate. Imi place provizoratul. Sunt convins că lucrurile nu se intamplă acum, ci atunci când voi hotarî eu (dar de fapt nu mă hotărăsc niciodată pentru nimic), îmi imaginez că zilele sunt doar o repetiţie la altceva care va urma, ştiu că totul este posibil, de multe ori adorm mulţumit, cu senzaţia că am facut deja tot ce trebuia facut, deşi nu fac nimic din ceea ce trebuie, trăiesc prin delegaţie, trăiesc ca un comis-voiajor încercând să mai vând încă cinci perechi de şosete, vă rog doamnă, ca s-ajung şi eu acasă, şi dup-aceea încă cinci şi încă cinci si de la capăt dragii mei şi de la capăt, de fapt ajung foarte rar acasă, am un fel de repulsie a prezentului, ca şi cum ar fi sub demnitatea mea să mă las folosit de ceva atât de lipsit de consistenţă, aşa că îl dau dracului de prezent şi umblu pe stradă cu un fes pe cap.

Aseară am ieşit cu Dina, restaurantul ca o gară de provincie cu mâncare bună, pe stradă o maşină de poliţie oprise o prostituată cu pantofi cu tocuri cui şi sânii uriaşi atârnându-i ca nişte greutăti, ca greutăţile puse pe un măgar care urcă un munte, m-am uitat la ea de după perdeaua cu margini de dantelă a restaurantului şi am simţit o mie de chestii contradictorii în acelaşi timp.

Apoi cu Dina ne-am apucat să facem liste: lista cărţilor de citit, lista oamenilor pe care am vea să-i avem ca iubiţi, lista lucrurilor pe care le avem de făcut în viaţă. Am plecat „cu sentimentul datoriei împlinite”, cum cred că ar fi spus Stoltz dacă ar fi venit şi el. Stoltz de data asta s-ar fi lăsat convins de liste.

Colegul de la vanzari are o imagine proasta. Cand pleaca din camera, toata lumea vorbeste urat despre el.

Mă obosesc regulile de socializare, regulile de viaţă și regulile de moarte, regulile de îmbrăcat și regulile de ședinţă, regulile numelor, ale meseriilor, regulile denumirilor latine la plante și animale și regulile scrisorilor oficiale.

Ieri eram ceva poros și neclar, sunt zile când mă cuprinde o ameţeală grozavă, ore întregi inert și rarefiat pe un scaun roșu, iubind din toate puterile acest moment de graţie al existenţei mele în care nu simţeam nimic, nicio nevoie care să mă miște în afara mea, doar un pat mare cu cearșafuri albe și tari mirosind a răcoare și a ceva un pic aspru, m-aș fi urcat în el imediat, ca un prepelicar după o vânătoare reușită, și înainte să adorm m-aș fi uitat un timp la colegii mei înţepeniţi ca mumiile în spatele calculatoarelor, m-aș fi uitat la ei ca la un sitcom, cu râsetele de pe fundal macerându-mi percepţiile, oamenii chiar nu pot trăi așa în realitate, apoi aș fi adormit un timp și aș fi visat un deșert strivit de căldură, aș fi fost doar oasele mele mari și albe, lucind în soare, unindu-se cu lumina dupa-amiezei.

Madame Bovary uneori sunt eu.

Aseară m-am întâlnit cu Talita, eram singuri într-un restaurant arăbesc cu mâncare proastă și muzică oribilă, am băut vin și am vorbit, amândoi ne ţineam strâns de masă ca-ntr-o ședinţă de spiritism. Nu știu de ce se întâmplă că de fiecare dată când o văd pe Talita îmi ies la suprafaţă toate neîmplinirile, toate respingerile, toate eșecurile, și nu mă pot abţine să nu-mi doresc s-o fac pe ea bucăţi-bucăţi ca să-mi astup golurile. Am adormit impregnat de Talita, și obosit de atâta intoxicare. Dimineaţă a fost dintr-o dată ușor, Talita plecase din mintea mea, lăsând în urmă doar conturul de cretă al corpului ei greoi, din ziua în care a căzut din senin peste mine, strivindu-mă.

Sâmbătă am dus-o pe A. la aeroportul băneasa, oraşul era sinistru şi parcă menţinut în viaţă din motive greșite, nu se simţea niciunde existenţa unei comunităţi care să-i dea sens. Peste tot șoferi cu cruci agătate de parbrize, sunetul delirant al claxoanelor și noroiul subţire, apos. Senzaţie de ţară bananieră fără căldură.

Apoi A. a plecat şi nu voiam să mă întorc acasă, după-masă m-am dus la spital la doamna R., să-i duc chiria. Acum trei ani venea ea singură, ştiam că mă plăcea şi că pentru ea era importantă întâlnirea noastră, stăteam în curte, îi făceam limonadă şi ea repeta cu voce joasă și egală acelaşi sir de 5 întâmplări memorabile din viaţa ei, și care mă surprindeau întotdeauna prin banalitatea lor extraordinară, îi auzeam paşii mici târându-se, apărea îmbrăcată frumos, simţeam că diferenţa de 40 de ani dintre noi pentru ea de fapt nu conta, sigur, contau convenienţele, conta faptul că niciodată n-ar fi depăşit conturul teritoriilor morale în care petrecuse atâta timp, dar ea mă plăcea şi era obligată să existe prin acel corp fragil şi bolnav pe care nu putea să-l abandoneze, și pe care se încăpăţâna să-l folosească. Intre timp, am asistat la degradarea ei lentă şi la ştergerea progresivă a celor 5 povestiri. Au urmat apoi luni întregi în care nu se simţea bine și atunci n-o mai interesam, voia doar banii (întotdeauna i-au plăcut banii) pe care îi lua repede şi îi băga într-unul din buzunarele halatului, şi secundele alea de atingere a bancnotelor pentru ea erau plăcere.

Cand am ajuns sâmbătă în salonul ei de spital, era suficient de vie încât să-și aducă aminte de mine, făcea un rebus și s-a acoperit repede cu o pătură, mi-a spus, arăţi bine, i-am căutat privirea neclară, aproape opacă, pielea uscată şi mov a mâinilor, corpul casant, i-am spus: şi dumneavoastră, şi asta a sunat fals şi prostesc, îi adusesem portocale și am deschis uşa dulapului ca să am ceva de facut, am aşezat portocalele lângă o pereche de pamperşi, celelalte paciente mă priveau la rândul lor din spatele rebusurilor, mă priveau cu aviditate și reproș, iată-mă în această sală de așteptare în care nu aparţineam încă, eu și portocalele mele, am plecat repede, îmi trebuiau oameni, am mers printr-o mulţime de baruri, din care ultimul de-a dreptul infect, cu muzică disco şi femei în rochii cu sclipici, am avut un moment iniţial de panică, m-am gandit că într-un astfel de loc aş avea mari şanse şă-i întâlnesc pe colegii de serviciu, dar nu erau acolo şi m-am liniştit, copleșit dintr-o dată de amintirea nenumăratelor revelioane opzeciste petrecute cu bunicii mei nomenclaturişti la poiana braşov, adulţii de-atunci dansau imitând nişte raţe sau ţinând între frunţi portocale pe care nu trebuiau să le scape pe jos, ca să câștige concursuri cu premii în seara de revelion.

La un moment dat am început să tuşesc ca apucatul, cred că am tuşit vreo oră, şi mi-a plăcut că mă simţeam ca un personaj romantic bolnav de tuberculoză (am luat răceala de la A.), şi cred că i-am şi spus cuiva de la masă că mi-ar plăcea să am o batistă albă pe care s-o pun din când în când la gură, şi pe care să se întindă progresiv o pată de sânge roşu-aprins ca o floare, am ajuns acasă pe la două noaptea, pe masa din bucătărie rămăşiţele mic-dejunului cu A., transformate acum în butaforie.

Louise-Michel

Dimineaţă m-am trezit repetând replica Louisei ajunsă în America după o călătorie fabuloasă într-o barcă ilegală. “Worfa? Worfa?“(World Fund) spunea Louise și nu se putea opri, transfigurată de această nouă mantră într-o limbă care-i era complet străină. Filmul dărâmă cu zgomot toate reperele morale și apoi le reașează invers sau alfel sau deloc. Antidot.

Astăzi s-a întâmplat ceva care m-a obligat să mă gândesc la propria mea morală, și apoi la exerciţiul de de-compunere pe care reușesc să-l fac câteodată, ca să nu capitulez din prima în faţa vinovăţiei la fel de ameninţătoare ca blocul Louisei, dărâmat cu mult explozibil de cineva care avea planuri mai mari.

Si la faptul că am înghiţit îndelung, cu naturaleţe, niște soluţii colective de-a dreptul dubioase. Si la cât de greu este să mă depărtez de ceea ce mi se întâmplă pentru a vedea lucrurile pentru ceea ce sunt. Si la cât de imposibil este să văd lucrurile pentru ceea ce sunt. Si la cât de ușor e uneori să folosesc principii morale indecente și pre-existente mie, pentru a putea să rezolv situaţii dealtfel de nerezolvat.

Borg

Au trecut deja câteva săptămâni de serviciu, simt cum mi se tocesc muchiile și mă cufund moale în jurul meu, încep să am tabieturi. Uneori le zâmbesc colegilor, și asta îmi dă un sentiment de normalitate aproape erotic. Mi se pare că sunt mai puţin strident, și că riscul de a mă urca pe masa de ședinţe ca să dansez step aproape că nu mai există. Dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc obsesiv la femeia nisipurilor, și uneori mi se pare că saliva mea are în ea ceva granular și înnecăcios.

Si de la capat

A. a venit pe neașteptate. Bineînţeles, știam că vine și că va sta la mine un timp, dar întâlnirea ei m-a luat prin surprindere, eram înţepenit contemplându-mi/ inventariindu-mi/ adorându-mi rănile ultimelor lupte. M-a coplesit mirosul ei (limbajul primar al unei memorii afective pe care ma straduisem sa o pierd), în lunga noastră istorie comună A. și cu mine am traversat toate etapele, în sus și-n jos de o sută de ori, dragoste ură plictiseală enormă egoism plictiseală enormă trădare și dragoste în proporţii fine și infinit variabile, în proporţii de caleidoscop. Seara ne-am uitat la un film cu vampiri care explodau ca baloanele, și sângele lor împrăștiat peste tot îmi vindeca toate rănile. Dintr-o dată eram limpede ca-ntr-o catedrală.

Unde e fetiţa.

Autobuzul mă duce către A Noua Zi la Serviciu. Stau chiar în spatele șoferului, pe primul scaun, și mâna mea dreaptă reflectată în geamul din faţă pare foarte mare, e mâna unui crab, a unui bolnav. Mă mișc pe scaun în sus și-n jos și văd în geam diferitele părţi ale corpului meu deformandu-se pe rând, testez cu anticipaţie A Noua Zi la Serviciu aplicată corporal si-mi spun că integritatea nu e obligatorie.
In spate două femei vorbesc, cuvintele lor miros a parfum tare și-a blăni de animale puse în cap, ascult despre o fetiţă care se pierde în pădure unde o încălzește in fiecare noapte un urs enorm. E salvata de un bărbat mai în vârstă, pornit dupa ea intr-o halucinatie divina. Fetita ramane insa cu nostalgia ursului. Probabil Freud mergea des cu autobuzul.
Nu m-am întors către doamnele din spate să le văd, dar am încercat să exersez o interacţiune inter-umană, o scenă micuţă desprinzandu-se din podeaua autobuzului și eu urcandu-mă pe ea și gesticuland nebunește cu noua mea mână de crab, oprindu-mă din când în când să-mi aranjez sprâncenele în lucirea de oglindă a mâinii mele, și vorbindu-le cu patimă despre defulare sexuală, religie și frustrări, am coborât apoi la piaţa kogălniceanu și gurile lor în formă de O-uri, rujate pe jumătate, m-au urmărit un timp.