Clara Wicke
Am ajuns pe la prânz, casa era plină de oameni. Apoi am pornit după mort și feliile de realitate se rupeau ca așchiile, aerul poros și balșul improvizat, pre-fabricat din decoruri subţiri, căldura insuportabilă, oamenii uitându-se la noi de departe.
Mortul era așezat într-o mașină veche cu număr de italia, deasupra două difuzoare enorme și o melodie la trompetă, repetată in buclă si oprindu-se brusc la fiecare intersecţie, când rudele începeau să arunce cu bani. Monedele îi nimereau uneori în cap pe membrii cortegiului funerar, ceea ce cauza o ruptură periodică în imaginea lor cartonată, de suferinţă și pioșenie.
Bunica mea, agăţată de mine ca un balot, și ecranând total orice emoţie posibilă, îmi povestea senin întâmplări arhi-cunoscute din tinereţea ei, ca și cum am fi pornit la o plimbare pe strada principală a balșului, într-o frumoasă zi de martie. Uneori se oprea și stiga ascuţit HEI, HEI, la copiii de la școala ajutătoare, care se încolăceau ca câinii la picioarele noastre, ridicând praful alb și fin în goana lor după bani.
Ce mort frumos! spune bunica mea brusc, ca o concesie făcută acestui moment pe care nu putea să-l ignore cu totul, domnu’ marcel când a murit arăta foarte rău, se scofâlcise, și parcă și mâinile îi stateau nu știu cum, așa chircite, ca la pasăre, da ia uite-l pe Titu ce bine arată, ce prestanţă are, și ce greu e!, că de-abea l-am dezbrăcat cinci femei. Cum de ce să-l dezbrăcăm? Păi nu trebuia să-l spălăm și pe el, să-i punem și lui maiou și bichini noi?
Un timp, cuvântul „bichini” a rezonat zgomotos, lovindu-se ca o bilă de pereţii metalici ai capului meu gol. Eram un aparat de înregistrat imagini mecanice lipsite de sens, un băiat de la școala ajutătoare, cu gura căscată și mustaţa de-abia crescută mergea în dreapta mea (încercând să pară copleșit de durere), în faţă picioarele mici ale văduvei, în pantofi noi și rigizi, luptându-se să înainteze, ca și cum aerul ar fi avut o consistenţă cleioasă, groparul obez, în blugi legaţi cu sfoară, cu picături mari de transpiraţie curgându-i pe deasupra zâmbetului larg, bunicul meu senil îmbrăcat impecabil într-un costum gri șoarece spunându-mi că ar avea nevoie de niște lame de ras mai speciale din germania, o găină neagră cârâind apatic, strânsă în braţe de o femeie care trebuia să o arunce peste groapă.
La sfârșit, pomana la restaurantul din centru, între spoturi, pereţi din rigips și scaune înalte din imitaţie de piele, în faţa mea trei babe din satul moronești mestecând în tăcere, de sub buza de sus ieșindu-le în afară câte un singur dinte argintiu și drept ca o sentinţă.
