In sinea mea îl prefer pe Oblomov şi îl urăsc pe Stoltz. Dar Stoltz îmi dă peste degete de fiecare dată când prinde ocazia.

Imi place să ies din casa îmbracat total nepotrivit, imi place că primavara a venit aşa de greu anul ăsta, imi plac repetiţiile, neasumările şi încercările nefinalizate. Imi place provizoratul. Sunt convins că lucrurile nu se intamplă acum, ci atunci când voi hotarî eu (dar de fapt nu mă hotărăsc niciodată pentru nimic), îmi imaginez că zilele sunt doar o repetiţie la altceva care va urma, ştiu că totul este posibil, de multe ori adorm mulţumit, cu senzaţia că am facut deja tot ce trebuia facut, deşi nu fac nimic din ceea ce trebuie, trăiesc prin delegaţie, trăiesc ca un comis-voiajor încercând să mai vând încă cinci perechi de şosete, vă rog doamnă, ca s-ajung şi eu acasă, şi dup-aceea încă cinci şi încă cinci si de la capăt dragii mei şi de la capăt, de fapt ajung foarte rar acasă, am un fel de repulsie a prezentului, ca şi cum ar fi sub demnitatea mea să mă las folosit de ceva atât de lipsit de consistenţă, aşa că îl dau dracului de prezent şi umblu pe stradă cu un fes pe cap.

Aseară am ieşit cu Dina, restaurantul ca o gară de provincie cu mâncare bună, pe stradă o maşină de poliţie oprise o prostituată cu pantofi cu tocuri cui şi sânii uriaşi atârnându-i ca nişte greutăti, ca greutăţile puse pe un măgar care urcă un munte, m-am uitat la ea de după perdeaua cu margini de dantelă a restaurantului şi am simţit o mie de chestii contradictorii în acelaşi timp.

Apoi cu Dina ne-am apucat să facem liste: lista cărţilor de citit, lista oamenilor pe care am vea să-i avem ca iubiţi, lista lucrurilor pe care le avem de făcut în viaţă. Am plecat „cu sentimentul datoriei împlinite”, cum cred că ar fi spus Stoltz dacă ar fi venit şi el. Stoltz de data asta s-ar fi lăsat convins de liste.

Colegul de la vanzari are o imagine proasta. Cand pleaca din camera, toata lumea vorbeste urat despre el.

Mă obosesc regulile de socializare, regulile de viaţă și regulile de moarte, regulile de îmbrăcat și regulile de ședinţă, regulile numelor, ale meseriilor, regulile denumirilor latine la plante și animale și regulile scrisorilor oficiale.

Ieri eram ceva poros și neclar, sunt zile când mă cuprinde o ameţeală grozavă, ore întregi inert și rarefiat pe un scaun roșu, iubind din toate puterile acest moment de graţie al existenţei mele în care nu simţeam nimic, nicio nevoie care să mă miște în afara mea, doar un pat mare cu cearșafuri albe și tari mirosind a răcoare și a ceva un pic aspru, m-aș fi urcat în el imediat, ca un prepelicar după o vânătoare reușită, și înainte să adorm m-aș fi uitat un timp la colegii mei înţepeniţi ca mumiile în spatele calculatoarelor, m-aș fi uitat la ei ca la un sitcom, cu râsetele de pe fundal macerându-mi percepţiile, oamenii chiar nu pot trăi așa în realitate, apoi aș fi adormit un timp și aș fi visat un deșert strivit de căldură, aș fi fost doar oasele mele mari și albe, lucind în soare, unindu-se cu lumina dupa-amiezei.

Borg

Au trecut deja câteva săptămâni de serviciu, simt cum mi se tocesc muchiile și mă cufund moale în jurul meu, încep să am tabieturi. Uneori le zâmbesc colegilor, și asta îmi dă un sentiment de normalitate aproape erotic. Mi se pare că sunt mai puţin strident, și că riscul de a mă urca pe masa de ședinţe ca să dansez step aproape că nu mai există. Dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc obsesiv la femeia nisipurilor, și uneori mi se pare că saliva mea are în ea ceva granular și înnecăcios.

Unde e fetiţa.

Autobuzul mă duce către A Noua Zi la Serviciu. Stau chiar în spatele șoferului, pe primul scaun, și mâna mea dreaptă reflectată în geamul din faţă pare foarte mare, e mâna unui crab, a unui bolnav. Mă mișc pe scaun în sus și-n jos și văd în geam diferitele părţi ale corpului meu deformandu-se pe rând, testez cu anticipaţie A Noua Zi la Serviciu aplicată corporal si-mi spun că integritatea nu e obligatorie.
In spate două femei vorbesc, cuvintele lor miros a parfum tare și-a blăni de animale puse în cap, ascult despre o fetiţă care se pierde în pădure unde o încălzește in fiecare noapte un urs enorm. E salvata de un bărbat mai în vârstă, pornit dupa ea intr-o halucinatie divina. Fetita ramane insa cu nostalgia ursului. Probabil Freud mergea des cu autobuzul.
Nu m-am întors către doamnele din spate să le văd, dar am încercat să exersez o interacţiune inter-umană, o scenă micuţă desprinzandu-se din podeaua autobuzului și eu urcandu-mă pe ea și gesticuland nebunește cu noua mea mână de crab, oprindu-mă din când în când să-mi aranjez sprâncenele în lucirea de oglindă a mâinii mele, și vorbindu-le cu patimă despre defulare sexuală, religie și frustrări, am coborât apoi la piaţa kogălniceanu și gurile lor în formă de O-uri, rujate pe jumătate, m-au urmărit un timp.