Poezie veche/ Virgil Mazilescu

mușcam dintr-un măr pe iarbă la umbra gardului în care s-a spînzurat auzind năluci de vrăbii cîinele negru al vecinului gheorghe acum o săptămînă și ceva și mă gîndeam cu tristețe la soarta nenorocitului animal oh ar putea fi trecut cu vederea sufletul care n-a sărit încă șanțul dintre moarte și o parodie oarecare?

Louise-Michel

Dimineaţă m-am trezit repetând replica Louisei ajunsă în America după o călătorie fabuloasă într-o barcă ilegală. “Worfa? Worfa?“(World Fund) spunea Louise și nu se putea opri, transfigurată de această nouă mantră într-o limbă care-i era complet străină. Filmul dărâmă cu zgomot toate reperele morale și apoi le reașează invers sau alfel sau deloc. Antidot.

Astăzi s-a întâmplat ceva care m-a obligat să mă gândesc la propria mea morală, și apoi la exerciţiul de de-compunere pe care reușesc să-l fac câteodată, ca să nu capitulez din prima în faţa vinovăţiei la fel de ameninţătoare ca blocul Louisei, dărâmat cu mult explozibil de cineva care avea planuri mai mari.

Si la faptul că am înghiţit îndelung, cu naturaleţe, niște soluţii colective de-a dreptul dubioase. Si la cât de greu este să mă depărtez de ceea ce mi se întâmplă pentru a vedea lucrurile pentru ceea ce sunt. Si la cât de imposibil este să văd lucrurile pentru ceea ce sunt. Si la cât de ușor e uneori să folosesc principii morale indecente și pre-existente mie, pentru a putea să rezolv situaţii dealtfel de nerezolvat.

Borg

Au trecut deja câteva săptămâni de serviciu, simt cum mi se tocesc muchiile și mă cufund moale în jurul meu, încep să am tabieturi. Uneori le zâmbesc colegilor, și asta îmi dă un sentiment de normalitate aproape erotic. Mi se pare că sunt mai puţin strident, și că riscul de a mă urca pe masa de ședinţe ca să dansez step aproape că nu mai există. Dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc obsesiv la femeia nisipurilor, și uneori mi se pare că saliva mea are în ea ceva granular și înnecăcios.

Astăzi m-am gândit la N., la felul lui retras de a fi, la mirosul lui de stătut, de netrăit, de dormeză.
Apoi surzirea progresivă si lenta lui retragere. Am fost la ei într-o vacanţă, apartamentul lor din centru, la primul etaj, cărţi, mileuri, reproducere din bronz după pieta, mochetă în bucătărie. Si dormitorul lui, separat, dormitorul soţului, mobila veche, haine morman, si parcă un pic mai frig decât în restul casei, doar cu puţin mai frig, doar cu puţin ratase el fericirea ei. Acum, după ce jucase rolul tânărul inginer în micul oraş de provincie, după ce se îndrăgostise de ea, cea-mai-frumoasă-fată-blondă-cu-un-trecut-trist, după ce o scosese de-acolo şi îi facuse un copil, şi ii cumpărase dintr-o excursie în străinătate o reproducere in bronz dupa pieta, el acum se usca şi se contorsiona ca un corp încă viu pus într-un borcan cu formol, şi o făcea atât de delicat, atât de încet şi de grijuliu încât tot aburul de formol al respiraţiei lui tăcute te lovea drept în mijlocul capului şi n-aveai ce să-i spui, efectiv nu mai era nimic de zis.

Zile incerte, apoase. Neapartenenţa la o ordine clară îmi face rău, în ciuda încercărilor de de-sensibilizare. Dresajul e complet, stop joc.
Trec prin centrul vechi, cladirile frumoase, decăzute, compromise, si ţiganii cuceritori, asemenea triburilor nomade; această civilizaţie de dinaintea timpurilor care ramane imună la contacte, care traverseaza istoria ca un clan Buendia, conducându-se dupa un destin de la care nu se poate abate. Nu-mi aduc aminte sa fi stiut vreodată cum este ca viata să treacă prin tine iar tu să nu te poţi vedea.

Trecem pe lângă o clădire mare si roşie, aici au loc lupte cu tauri, zice paolo si îi strălucesc ochii.
Incep sa dezbat cu entuziasm, mă uit cu silă la el, drepturile animalelor, barbaria, eşti un cretin, tu şi specia ta împuţită, homocentrismul etc. si dintr-o dată, din tălpi până în creştetul capului mă străpunge ca un curent dorinţa pură a pericolului si a morţii, am corpul fin, muşchii netezi ca frunzele unui palmier, pielea unsă cu sânge străluceşte în lumina dreaptă a lisabonei, aşa intru in bătălie, aşa mor, vasco da gama, cristofor, cristina, stramoşii, viitorul, moartea.
Si imediat apoi, senzaţia moale a fiinţei mele de-acum, şi a tuturor oamenilor care mi-au mângâiat pielea albă a burţii.