Colegul de la vanzari are o imagine proasta. Cand pleaca din camera, toata lumea vorbeste urat despre el.

Mă obosesc regulile de socializare, regulile de viaţă și regulile de moarte, regulile de îmbrăcat și regulile de ședinţă, regulile numelor, ale meseriilor, regulile denumirilor latine la plante și animale și regulile scrisorilor oficiale.

Ieri eram ceva poros și neclar, sunt zile când mă cuprinde o ameţeală grozavă, ore întregi inert și rarefiat pe un scaun roșu, iubind din toate puterile acest moment de graţie al existenţei mele în care nu simţeam nimic, nicio nevoie care să mă miște în afara mea, doar un pat mare cu cearșafuri albe și tari mirosind a răcoare și a ceva un pic aspru, m-aș fi urcat în el imediat, ca un prepelicar după o vânătoare reușită, și înainte să adorm m-aș fi uitat un timp la colegii mei înţepeniţi ca mumiile în spatele calculatoarelor, m-aș fi uitat la ei ca la un sitcom, cu râsetele de pe fundal macerându-mi percepţiile, oamenii chiar nu pot trăi așa în realitate, apoi aș fi adormit un timp și aș fi visat un deșert strivit de căldură, aș fi fost doar oasele mele mari și albe, lucind în soare, unindu-se cu lumina dupa-amiezei.

Borg

Au trecut deja câteva săptămâni de serviciu, simt cum mi se tocesc muchiile și mă cufund moale în jurul meu, încep să am tabieturi. Uneori le zâmbesc colegilor, și asta îmi dă un sentiment de normalitate aproape erotic. Mi se pare că sunt mai puţin strident, și că riscul de a mă urca pe masa de ședinţe ca să dansez step aproape că nu mai există. Dar nu mă pot abţine să nu mă gândesc obsesiv la femeia nisipurilor, și uneori mi se pare că saliva mea are în ea ceva granular și înnecăcios.

Socialul uneori mă doboară ca dracu, prea multă conştiinţă de sine, prea multă poză, prea multă prelucrare. Si apoi sinele devine cleios şi irespirabil. Si nu mai am cum sa-l lipesc la loc cel puţin până a doua zi dimineaţa. Cel puţin până a doua zi dimineaţa umblu despicat în două, ca vicontele.

Azi am fost colegul de la vânzări, cu tenul lui palid, de hârtie cerată, aplicat peste o faţă foarte tânără, care nu îmbătrâneşte odată cu corpul (ceea ce dă o senzaţie de inutil. de ruşinos).

Stefan Zweig ma viziteaza azi la birou

A patra zi “la birou”. Singurătate totală, schizofrenie. Anihilant şi dureros, deja după o altă perioadă extrem de grea. Uneori mă întreb cum se poate ca slăbiciunile oamenilor să ia forme atât de rafinate. Nevoi. Sunt epuizat de oameni. Colega mea a umblat azi pe ploaie cu nişte cizmuliţe albe marca adidas, toată ziua am adulmecat aerul ei ieftin, împins în lucruri, aş fi vrut să fiu un criminal în serie şi să umplu cu propriu-i sânge cizmele albe. Sângele ar fi ieşit din ele ca apa de ploaie prin găurile unei stropitori uitată afară în grădină.

Azi n-am putut atinge pe nimeni, prea multă cruzime.
Azi a fost o zi grea, şi eu am fost urât, atât de urât încât nimeni nu mi-ar fi putut găsi vreo utilitate.

M-am gândit la Stefan Zweig, şi la puritatea bolnavă a alegerilor lui, la sinuciderea într-o brazilie pe care o văd în plin sezon ploios, la viaţa apoasă care se scurge neîncetat.
"It seems to me therefore better to put an end, in good time and without humiliation, to a life in which intellectual work has always been an unmixed joy and personal freedom earth's most precious possession." (Stefan Zweig)