In sinea mea îl prefer pe Oblomov şi îl urăsc pe Stoltz. Dar Stoltz îmi dă peste degete de fiecare dată când prinde ocazia.

Imi place să ies din casa îmbracat total nepotrivit, imi place că primavara a venit aşa de greu anul ăsta, imi plac repetiţiile, neasumările şi încercările nefinalizate. Imi place provizoratul. Sunt convins că lucrurile nu se intamplă acum, ci atunci când voi hotarî eu (dar de fapt nu mă hotărăsc niciodată pentru nimic), îmi imaginez că zilele sunt doar o repetiţie la altceva care va urma, ştiu că totul este posibil, de multe ori adorm mulţumit, cu senzaţia că am facut deja tot ce trebuia facut, deşi nu fac nimic din ceea ce trebuie, trăiesc prin delegaţie, trăiesc ca un comis-voiajor încercând să mai vând încă cinci perechi de şosete, vă rog doamnă, ca s-ajung şi eu acasă, şi dup-aceea încă cinci şi încă cinci si de la capăt dragii mei şi de la capăt, de fapt ajung foarte rar acasă, am un fel de repulsie a prezentului, ca şi cum ar fi sub demnitatea mea să mă las folosit de ceva atât de lipsit de consistenţă, aşa că îl dau dracului de prezent şi umblu pe stradă cu un fes pe cap.

Aseară am ieşit cu Dina, restaurantul ca o gară de provincie cu mâncare bună, pe stradă o maşină de poliţie oprise o prostituată cu pantofi cu tocuri cui şi sânii uriaşi atârnându-i ca nişte greutăti, ca greutăţile puse pe un măgar care urcă un munte, m-am uitat la ea de după perdeaua cu margini de dantelă a restaurantului şi am simţit o mie de chestii contradictorii în acelaşi timp.

Apoi cu Dina ne-am apucat să facem liste: lista cărţilor de citit, lista oamenilor pe care am vea să-i avem ca iubiţi, lista lucrurilor pe care le avem de făcut în viaţă. Am plecat „cu sentimentul datoriei împlinite”, cum cred că ar fi spus Stoltz dacă ar fi venit şi el. Stoltz de data asta s-ar fi lăsat convins de liste.