miercuri, 1 iunie 2011

Un an

Sunt zile în care nu aparţin niciunde, și toată greutatea dispare ca și cȃnd nici n-ar fi fost vreodată acolo, rămane doar orasul acesta încă străin, și locurile lui neatinse. Sunt alte zile în care bucurestiul îmi lipsește ca și cum mi-ar lipsi rinichii, și-aș umbla umflată și vȃnată pe străzi, și lumea s-ar speria de mine și m-ar ocoli instinctiv, cine naiba să vrea să aibă de-a face cu tine în astfel de momente. Practic, nu pot să scriu nimic care să fie mai mult decȃt o simplă descriere a unor întamplări, în anul lung care a trecut am ramas cumva în spatele lucrurilor, tot alergȃnd dupa ele și încercȃnd sa le fac ale mele. De fapt, e și bine și rău, la fel ca acasă, doar că altfel de bine și altfel de rau. Mai sunt și zile în care plutesc într-un delir al trecutului, și mestec la nesfȃrșit cȃte-o întȃmplare veche, ca pe-un fir de iarba in gură, pȃnă ce verdele ăla se-ntinde și devine grețos și fără consistență (partea proastă e ca din păcate chiar și intamplările nefericite devin cumva supra-afective și valoroase, cum a fost ziua in care ne-am îmbătat îngrozitor la control, și eu vorbeam în engeză cu un tip cu chelie care-mi zicea kiddo, și am dormit la tine, și a doua zi mi-a fost rău și am vomitat toată ziua, plus vinovaţia, plus inutilitatea care mă paralizau, mă lipeau pur si simplu de saltea și nu mă mai puteam ridica, idioată, degradare, orgoliu, imbecili, corp, și tu te-ai intors la un moment dat cu sara din oraș, c-o pungă cu pești roșii mici cumpăraţi de la petshop, și bineînţeles că sara a scăpat punga pe jos, si a trebuit sa adunaţi peștii cu unghiile cu degetele). Mi-e dor de-acasă, și nu mai știu unde e asta.

3 comentarii:

  1. oftez si ma uit la tastatura. ce sa-ti spun? cum sa-ti spun? I so feel you, so, so feel you. Ce facem, mai stam :)?

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur ca te gasesc aici,si ca stii. Si daca plecam, unde mergem:)?

    RăspundețiȘtergere

Arhivă blog