luni, 8 martie 2010

Sâmbătă am dus-o pe A. la aeroportul băneasa, oraşul era sinistru şi parcă menţinut în viaţă din motive greșite, nu se simţea niciunde existenţa unei comunităţi care să-i dea sens. Peste tot șoferi cu cruci agătate de parbrize, sunetul delirant al claxoanelor și noroiul subţire, apos. Senzaţie de ţară bananieră fără căldură.

Apoi A. a plecat şi nu voiam să mă întorc acasă, după-masă m-am dus la spital la doamna R., să-i duc chiria. Acum trei ani venea ea singură, ştiam că mă plăcea şi că pentru ea era importantă întâlnirea noastră, stăteam în curte, îi făceam limonadă şi ea repeta cu voce joasă și egală acelaşi sir de 5 întâmplări memorabile din viaţa ei, și care mă surprindeau întotdeauna prin banalitatea lor extraordinară, îi auzeam paşii mici târându-se, apărea îmbrăcată frumos, simţeam că diferenţa de 40 de ani dintre noi pentru ea de fapt nu conta, sigur, contau convenienţele, conta faptul că niciodată n-ar fi depăşit conturul teritoriilor morale în care petrecuse atâta timp, dar ea mă plăcea şi era obligată să existe prin acel corp fragil şi bolnav pe care nu putea să-l abandoneze, și pe care se încăpăţâna să-l folosească. Intre timp, am asistat la degradarea ei lentă şi la ştergerea progresivă a celor 5 povestiri. Au urmat apoi luni întregi în care nu se simţea bine și atunci n-o mai interesam, voia doar banii (întotdeauna i-au plăcut banii) pe care îi lua repede şi îi băga într-unul din buzunarele halatului, şi secundele alea de atingere a bancnotelor pentru ea erau plăcere.

Cand am ajuns sâmbătă în salonul ei de spital, era suficient de vie încât să-și aducă aminte de mine, făcea un rebus și s-a acoperit repede cu o pătură, mi-a spus, arăţi bine, i-am căutat privirea neclară, aproape opacă, pielea uscată şi mov a mâinilor, corpul casant, i-am spus: şi dumneavoastră, şi asta a sunat fals şi prostesc, îi adusesem portocale și am deschis uşa dulapului ca să am ceva de facut, am aşezat portocalele lângă o pereche de pamperşi, celelalte paciente mă priveau la rândul lor din spatele rebusurilor, mă priveau cu aviditate și reproș, iată-mă în această sală de așteptare în care nu aparţineam încă, eu și portocalele mele, am plecat repede, îmi trebuiau oameni, am mers printr-o mulţime de baruri, din care ultimul de-a dreptul infect, cu muzică disco şi femei în rochii cu sclipici, am avut un moment iniţial de panică, m-am gandit că într-un astfel de loc aş avea mari şanse şă-i întâlnesc pe colegii de serviciu, dar nu erau acolo şi m-am liniştit, copleșit dintr-o dată de amintirea nenumăratelor revelioane opzeciste petrecute cu bunicii mei nomenclaturişti la poiana braşov, adulţii de-atunci dansau imitând nişte raţe sau ţinând între frunţi portocale pe care nu trebuiau să le scape pe jos, ca să câștige concursuri cu premii în seara de revelion.

La un moment dat am început să tuşesc ca apucatul, cred că am tuşit vreo oră, şi mi-a plăcut că mă simţeam ca un personaj romantic bolnav de tuberculoză (am luat răceala de la A.), şi cred că i-am şi spus cuiva de la masă că mi-ar plăcea să am o batistă albă pe care s-o pun din când în când la gură, şi pe care să se întindă progresiv o pată de sânge roşu-aprins ca o floare, am ajuns acasă pe la două noaptea, pe masa din bucătărie rămăşiţele mic-dejunului cu A., transformate acum în butaforie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhivă blog